Leonard.

 In Bucureştiul zilelor noastre totul este normal; totul este moral. Asta, cel putin, în aparenţă.

În realitate puţini mai au noţiunea normalului; noţiunea moralului. Restul se avântă într-o lume nebună fară sa aibe vreo idee, oricât de vagă, despre marea de haos care îi aşteaptă.

Aşa se face că Leonard, în loc să zăbovească în faţa televizorului cu o cană de cafea in mână, era la teatru, ascuns adânc în umbra oraşului.

- Cu fiecare alegere pe care o facem, se creează un univers alternativ în care am luat o alta decizie; în care totul e diferit. De exemplu, să spunem ca voi nu sunteţi încă siguri dacă vreţi să invăţaţi pentru testul de ora viitoare sau nu.

Din clasă răsună un geamăt al tuturor elevilor pe lista cărora învăţatul era pe ultimul loc de pe listă, asta dacă era acolo.

- După cum spuneam, nu ştiţi dacă să învăţaţi sau nu, şi dacă decideţi să nu învăţaţi, ceea ce preconizez că va fi cazul pentru marea majoritate, o să picaţi, după care vă veţi descuraja si nu veţi mai veni deloc pe aici, compromiţându-vă efectiv viitorul; dar, într-un univers alternativ, aţi decis să învăţaţi,în loc să ieşiţi la o bere care se transformă prin legi necunoscute de mine în vreo 7 beri, şi aţi stat acasă şi aţi invăţat, ceea ce a dus la promovarea voastră.

Din clasă se aud râsete, şi o mână se ridică sfios, atrăgând atenţia profesorului.

- Spune; Leonard, nu? Băiatul din spatele clasei încuviinţă.

Încercă să vorbească, dar gâtul lui uscat îl făcu să se înnece, în timp ce ceilalti studenţi se amuzau pe seama acestuia.

- Vroiam să ştiu ce s-ar întâmpla dacă acele două universuri paralele s-ar întâlni. Reuşi să îngaime într-un final.

Profesorul izbucni în râs.

- Aşa ceva nu se poate întâmpla; dar, teoretic vorbind, dacă cineva ar reuşi să facă aşa ceva, cele două universuri care s-au contopit vor crea haos în cele două realităţi, şi în cele din urmă distrugerea acestora. Nu pot exista doi de „eu” simultan în acelaş univers; cel puţin nu cât timp sunt conştienţi unul de altul. După care mai e si problema gaurilor de vierme, a portalurilor existente si bine ascunse de privirile celor ce nu merita sa le gaseasca. Dar asta vom dezbate altadata, daca si atunci.

Toti ocupantii salii s-au ridicat sa plece, fără să realizeze că dacă aveau să mai asculte cateva minute profesorul le-ar fi revelat un secret bine păzit.

Leonard işi închise cartea şi o băgă în ghiozdan; era nedormit de două nopţi şi cearcănele lui deveneau vizibile şi prin lentila ochelarilor groşi. Vroia să doarmă dar nu avea timp, oricum eforturile lui aveau sa aducă o schimbare majoră în viaţa tuturor oamenilor; putea să mai reziste încă câteva ore. Ieşi din sala de curs şi se plimbă pe coridoarele părăsite şi dărăpănate ale universităţii; avea dificultăţi în a se concentra; gândurile lui se învălmăşeau şi se contopeau într-un mod atât de alert încât îi era greu să le urmărească. Orcât ar fi încercat să nege, era îngrijorat. Nu mai avea încredere în nimeni, nici măcar în forţele proprii pentru a duce planul la capăt. Ar fi vrut să poată apela la cineva care mai făcuse asta, dar adevărul era că el era singurul care avea cea mai vagă idee despre ce făcea. Fie că vroia sau nu, evenimentele ce aveau să urmeze îi vor aduce un loc important în istoria lumii.

Afară era frig şi el fu nevoit să îşi tragă gulerul gecii peste bărbie. Drumul către apartamentul în care locuia cu chirie i se părea ireal. În toată viaţa lui nu se mai simţise aşa singur. Centrul Bucureştiului, pe care îl travesa acum, forfotea de oameni şi cu toate astea, el se simţea ca şi cum mergea singur pe o strada pustie, fără să se îndrepte către un loc anume. Îşi dorea să fie la fel de ignorant ca ceilalţi, să trăiască o viaţă mediocră, fericită, cufundată în neştiinţă.

Ar fi vrut să poată uita de consecinţe măcar şi pentru o clipă. Ar fi vrut să nu fie singurul din echipă care işi făcea griji legate de consecinţele proiectului lor. Într-un fel, numai el avea un motiv raţional pentru tot ce urma să facă, spre deosebire de ceilalţi doi colegi de echipă, ale căror acţiuni erau motivitate de teribilism pur şi de dorinţa disperată de a dovedi că sun capabili de mult mai mult decat îi credeau alţii în stare.

Din punctul lui de vedere, erau patetici. Erau doar într-o căutare disperată de a fi recunoscuţi. Iar el se folosea de ei pentru a-şi atinge scopurile.

Era atât de pierdut în gândurile lui încât nu observă că a ajuns la destinaţie, iar David, unul dintre colegii şi coechipierii lui, îl întâmpină în scara blocului:

- Cum stă treaba? sări David direct la subiect. Leonard tresări şi îi luă câteva clipe să îşi dea seama unde se afla exact, ar fi vrut să se poată întoarce, să se mai plimbe un pic, ar fi putut fi ultimele lui clipe de răgaz, dacă proiectul se va sfârşi prost.

-Poftim?

-Am întrebat cum merge treaba, omule!

-Merge bine, răspunse el grăbit. Dacă avem noroc îi dăm drumul în seara asta.

David aprobă din cap; un gest dubios din partea lui, mai ales pentru că părea că ţeasta îi porneşte direct dintre omoplaţi. Leonard schiţă un zâmbet forţat, care arăta mai degrabă ca o grimasă şi trecu pe lângă David şi intră în apartamentul lor gol, cu excepţia unor aparaturi de ultimă oră şi a unor caserole goale, cu resturi mucegăite, aruncate într-un colţ al camerei.

Olivia, ultimul membru al grupului, stătea perfect calmă pe jos, şi privea cerul printr-un geam mic, plin de praf. Leo işi drese vocea, pentru a-şi face simţită prezenţa, dar ea nu dădu nic un semn că îl aude sau că este conştientă de prezenţa lor acolo, aşa că fără să se mai chinuie să îi atragă atenţia, se aşeză la una dintre maşinăriile create de ei, un fel de radar menit să descopere locaţia portalurilor interdimensionale, şi începu să lucreze în neştire.

Pe percursul celor două ore petrecute de el lucrând, Olivia nu se mişcă din loc; probabil dacă Leo nu era deja obişnuit cu obiceiurile ei şi-ar fi făcut griji, dar aşa ştia de la inceput că era futil.

-Exista 11 dimensiuni; Începu el să recite o lectie bine ştiută. In mod normal, ele ar trebui să fie distanţate una de alta, pentru a nu se atinge si crea o cale de acces într-o alta lume; un portal spre o dimensiune alternativă. Dar timpul nu e atât de constant pe cât îl credem noi, deci a patra dimensiune e uşor instabilă. Ceea ce înseamnă că si restul au grade diferite de instabilitate, acestea pulsând împreună. Însă ceea ce ne interesează pe noi acum este timpul. Trece din ce in ce mai repede, si vrem, nu vrem, cu toţii observăm acest lucru; ceea ce inseamnă că cele unsprezece dimensiuni încep să se apropie una de cealaltă, si într-un final o să se atingă într-un punct.
-Şi ce o să se întâmple atunci? Îl întrebă Olivia, privirea ei aţintită asupra lui, plină de o curiozitate de copil.
-Un nou big bang. Tot ce există va fi şters cu buretele şi universul o va lua de la capăt. Din cercetările noastre am scos la iveală faptul că mai avem doar un an de existentă. Asta dacă nu cumva vom găsi o modalitate să scăpăm de tensiunea timpului.
-Şi cum facem asta?
-Simplu; din calculele mele, trebuie doar să fim la momentul potrivit la locul potrivit. Îi zâmbi ştrengăreşte, iar ea nu schiţă nici măcar un zâmbet, intorcându-se la orice era ce făcea ea acolo.

Îşi dădu seama că Olivia nu mai avea nimic de zis şi se întoarse la maşinăria lui care aducea a mixer supra-dimensionat.

-Nu te temi? O întrebă după ce se lăsă tăcerea.
-Mmmmnu.
-De ce? O presă el. -
-Pentru că orice alternativă am avea, nu poate fi mai rea ca asta!

Leo nu a înteles niciodată care era motivaţia ei. De ce dorea să se avânte într-o lume necunoscută, dar totuşi creată de deciziile ei. Considerând faptul că ar fi putut rămâne în această realitate şi să fie perfect fericită în mica ei lume pe care puţini o puteau înţelege.

Orele s-au scurs repede prin clepsidra nevăzută a timpului, pe lângă Leo care era cufundat în calcule şi nu a realizat cât de târziu este până cand nu a simţit mâna lui David, pusă uşor pe umărul lui.

-Aproape gata? Şi Leo se întrebă iar cum de a trecut atât de repede timpul, fără ca el să realizeze. Răspunsul era în teoriile lui, a căror demonstraţie o aşteptau cu toţii.
-Aproape gata... eşti sigur că locaţia e bună? Cu tot respectul, mi se pare că centrul oraşului e un pic cam tras de păr.

Ochii lui David ieşiră din orbite şi se învineţi uşor la faţă.

-Calculele mele nu au cum să dea gres, a spus pe un ton ascuţit trecându-şi mâna prin părul încâlcit.
- Bine...bine...

Au început să se pregătească mecanic, pentru experimentul pe care urmau să îl facă. Au încărcat toate echipamentele şi radarul în duba uzată şi au pornit înspre Teatrul Naţional, unde urma să apară fisura dintre universuri (sau cel puţin aşa sperau).

Din cauza faptului că era vineri seara, traficul era haotic iar cei trei s-au gasit prinşi într-un blocaj. Singurul care părea afectat cu adevărat de întârziere era Leonard; lamentările lui au fost reduse la tăcere de David, cu câteva cuvinte rostite gutural care semănau mai mult cu un lătrat.

Odată ajunşi la teatru, au făcut slalom prin multimea de junk-isti care de mai mult de un an îşi făcuseră acolo un loc de adunare. În afară de câteva întrebări tehnice, instalarea aparaturii a de curs într-o tăcere tensionată. Oricum, nu doreau să atragă atenţia ciudaţilor care işi vedeau de treabă în zonă. Păreau nişte angajaţi ai teatrului care instalau ceva pentru un spectacol. După ce au finalizat instalarea, şi-au acordat câteva minute de linişte pentru a-şi putea lua adio de la lumea pe care o ştiau atât de bine şi în care se născuseră. Fiecare îşi lua la revedere propriul mod: Olivia privea o floare ofilită de pe asfalt, zâmbindu-şi din motive stiute numai de ea; David îşi rula o tigară, bălind în exces pe foiţă, iar Leo stătea şi privea absent cerul, năpădit de griji.

Orice decizie aveau ei sa faca, calea de intoarcere nu mai exista deja de mult.